Chiar ma intrebam cand o sa apara si asta. Aparuse de ceva timp spamul de tip marketing al diverselor companii ce-si promoveaza produsele sau siturile, insa acum a aparut si spamul de pornache pe Twitter. Mai nou ma urmareste o tipa ce are statusul: “Imagine yourself gliding in me and cumming inside me. thats what i want, lets make it happen.” Are si un link la un site de xxx video chating cu niste babatii suspecte pe post de “hot singles”.

Deci da… io nu pot, se ofera careva s-o ajute? )

Europa de Est, Romania. Zoom in pe Bucuresti. O imagine prafuita se intrevede, cu multi pixeli colorati. La o analiza mai atenta, pixelii sunt identificati ca fiind masini, foarte multe masini inconjurate de foarte mult praf si poluare. In mod normal ochiul observatorului din inaltul cerului nu ar trebui sa vada o asemenea aglomerare de masini. Acestea ar trebui sa fie undeva ascunse in parcari subterane sau supraetajate.

Ce altceva se mai poate observa? Blocuri, multe blocuri: vechi si paraginite alaturi de unele noi si colorate. Blocuri in curtile altor blocuri, blocuri in parcuri, blocuri lipite de biserici, blocuri langa blocuri. Si pe blocuri? Antene. Multe antene GSM, puzderie de antene. Din 2 in 2 blocuri observi cate o astfel de antena. Efectul radiatiilor emise de aceste antene asupra sanatatii oamenilor: mit sau realitate?

Romania, aceasta tara ciudata unde toate merg pe dos, este “campioana” la numarul de bolnavi de cancer, conform spuselor ministrului Ion Bazac. Potrivit estimarilor Federatiei Asociatiei Bolnavilor de Cancer, in Romania exista in jur de 400.000 de bolnavi de cancer, aceasta cifra crescand rapid. Un roman din sapte este diagnosticat cu cancer iar peste 75% sunt diagnosticati in stadii avansate ale bolii. Estimarile Organizatiei Mondiale nu sunt deloc incurajatoare, in statele sarace numarul bolnavilor de cancer se va dubla pana in anul 2020.

Ceea ce domnul ministru omite sa spuna sau poate nici nu cunoaste este statistica medicilor oncologi din aceasta tara anormala: in jur de 250 de medici oncologi! Un calcul simplu ne arata ca un medic ar trebui sa ingrijeasca peste 1600 de pacienti! Alarmant, nu?! Alt lucru pe care domnul Bazac evita sa-l spuna este calitatea pregatirii acestor medici. Din cei 250, doar cateva zeci, poate chiar mai putini, sunt capabili, atenti si cat de cat organizati. Restul fac si ei ce pot in conditiile date, adica chipurile se ocupa de pacientii in stare terminala, oferindu-le servicii de medicina paliativa. (Later edit: Evident mai este si categoria celor care mai gresesc doze, tratamente, diagnostice, etc…)

“Ingrijirea paliativa este ingrijirea activa si totala acordata pacientilor a caror boala nu mai raspunde la tratamentul curativ. Controlul durerii si al simptomelor, asistenta psihologica, sociala si spirituala sunt esentiale. Scopul ingrijirilor paliative este asigurarea calitatii vietii pacientului si a familiei acestuia.” (sursa)

Ce inteleg unii medici romani prin ingrijiri paliative? Instiintarea cu un mare sictir a diagnosticului fatal pacientilor carora le fusese ascuns acest fapt tocmai pentru a nu se prabusi psihic. Daca pana la aflarea adevarului, saracii oameni trecusera cu bine prin tratamentul dur, depasind cu mult prognozele initiale de supravietuire, dupa primirea serviciilor “paliative” de tip romanesc, acestia clacheaza si se duc in pas accelerat in lumea celor drepti.

Revenind la domnul Bazac, care ma irita in ultima vreme cu aparitiile sale televizate in care trambiteaza despre gripa porcina de parca ar fi noua Ebola, domnia sa nu cunoaste sau refuza sa inteleaga substratul acestui numar mare de imbolnaviri de cancer si considera ca prin deschiderea unor institute regionale de cancer lucrurile se vor schimba dramatic. Wow, vor fi mai multe paturi unde bolnavii sa poata zace, asteptand sa fie bagati in seama de catre un medic mult prea aglomerat si agasat. Atentia in aceasta chestiune nu pare sa se indrepte inspre cauza deficitului de medici oncologi din sistem. Nu pare nimeni sa fie ingrijorat ca in facultatea de medicina cursurile de oncologie reprezinta doar 2 saptamani din cei 6 ani de studiu. Nu pare sa-i pese nimanui din guvern de nivelul spagilor din aceeasi facultate si de calitatea indoielnica a majoritatii absolventilor. Nu pare nimeni din acest minister sa fie ingrijorat de Ordonanţa de Urgenţă nr. 223 din 30 decembrie 2008, privind măsurile de reducere a unor cheltuieli bugetare,  ce creează un deficit periculos de medici specialişti în oncologie medicală şi anestezie terapie intensivă.

Acestea fiind zise… cel mai bine este sa facem un rapid Zoom Out din Romania. Cat mai OUT cu putinta!!

[o lista de animalute mai mari sau mai mici, mai fioroase sau mai inocente, intalnite in 4 ani de facultate. ghici ghicitoare cine-i cine... ]

1. Delfinul era convins ca dumnezeu e prost si ca el e mai destept. Mai avea el niste pareri referitoare la conspiratiile globaliste, la WWII, la evrei, holocaust si politica externa a Romaniei si, in general, era cam de neoprit cand incepea sa povesteasca despre orice altceva decat materia pe care o avea de predat. Tind sa cred ca era o victima a sistemului… o umbra a inginerului de altadata.

2. Ala mare, batran, de nu suporta negru si respira greu nu era tac-su, ci era tatal nostru, al tuturor, reincarnarea personificata. Era un adevarat Tutankamon al electronicii, ce fusese prezent la construirea piramidelor de antene prezente pe acoperisurile blestemate. Salasluia in miezul maleficului si putea fi observat bantuind pe coridoarele sumbre la ceasuri tarzii din noapte.

3. Strutul isi balanganea capul aruncand in dreapta si stanga cu diode Zener. Il deranjau magariile leului (ciudata inrudire de animale, nu?), iar cand vorbea despre asta, vorbea apasat si cu privirea fixa. Isi mentinea tonusul strabatand jungla citadina perpedes. Cuvantul lui avea greutate printre celelalte lighioane ale junglei politehniste, iar printre soricei era respectat.

4. El Guro, cunoscut de unii si gurul, isi scotea amenintator un cutit in timpul examenului, spre urinarea audientei, iar mai apoi isi scotea tacticos o portocala pe care incepea si mai tacticos s-o decojeasca. Umilirea la care ii supunea pe discipolii sai soricei era demna de titlul sau de El Guro.

5. Testosul se ataca la orice intrebare din sfera matematicii, debordand de complexe de inferioritate. Pe scurt, un personaj razbunator si mult prea inflamabil ca sa merite sa faci scantei in jurul lui.

6. Sconcsul obosise sa se mai mire de ce audienta ii disparea ca prin farmec dupa prima prelegere. La fel obosise sa se mai intrebe de ce toate geamurile erau deschise ostentativ si de ce mai lesina cate un june soricel in randul intai. Aceia putini care avusesera curajul sa-i paseasca barlogul stramt, iesisera livizi la fata si se indreptasera spre primul recipient in care sa-si verse matele.

7. Ratonul, spre deosebire de sconcs, nu avea izul acestuia din urma, insa poseda un aspect fizic de toata jena. De l-ai fi vazut pe strada, ai fi putut lesne sa-l clasifici eronat ca facand parte dintr-o categorie dezavantajata a societatii. Exista putini martori ai calitatilor sale oratorice indoielnice, insa exista o sumedenie de legende despre fabuloasa sa memorie. Slaba. Foarte slaba. “Note? Care note? Care materie?”

8. Cel ce se credea cel mai important era bineinteles king of the jungle: Leul! Pe cat de leu paraleu era el, avea o pasiune pentru camasile roz. (Bine ca nu erau camasile negre, totusi!) Si mai avea o pasiune in a crea o serie de regulamente care mai de care mai imbecile, dar, de parca asta nu ar fi fost suficient, ii placea la nebunie sa-si incalce propriile regulamente, pentru a-si arata superioritatea de sef de trib. Exponat specific al birocratiei de pretutindeni, nu cruta pe nimeni cand venea vorba de aplicarea celor nspe reguli amintite mai sus.

9. Una din asistentele leului era o hiena cam cretina. Se zvonea ca hiena ar avea niscaiva bucurii de natura sexuala pe la unii soricuti dornici de promovarea prin 5 in toamna, insa credem ca erau doar barfe rautacioase. Faptul ca era incompatibila cu orice logica si ca ii lipsea rabdarea de a corecta este insa un lucru cert.

10. Ratusca cea urata se alatura veveritei zbarcite, gascai dolofane si ratonului pe lista celor carora viata personala le lipsea cu desavarsire sau care presupuneau din start lipsa vietii personale a interlocutorilor domniilor lor. Se pare ca timpul avea nesfarsita rabdare, vorba lui Preda, cu aceste specimene, caci asteptarea intrevederii cu ei aducea un biet soricel in pragul anemiei si nebuniei. Orele tarzii petrecute pe holurile imputite, fumatul pachet dupa pachet, mancatul de porcarele racite si sleioase de la shaormeria din colt, zacutul pe scarile mizere, cititul la lumina slaba a becurilor prafuite, in fine simpla prezenta prelungita in preajma unui camp semnificativ de radiatii au contribuit toate la degradarea sanatatii intregii populatii de soricei, a aspirantilor la titlul de inginer.

Semneaza un soricel obosit.

[cei care mai stiu si alte cazuri de lighioane ii rog sa lase un comentariu]

Azi am fost sa fac unul din cele 2 lucruri ce-mi displac profund si care, de fiecare data, imi adancesc depresia deja existenta sau imi creeaza una noua. Este vorba despre cumparatul de incaltaminte. In general, am probleme cu gasitul unei perechi care sa-mi placa si care sa-mi si vina bine pe picior, iar in particular, am si mai mari probleme in a gasi cizme care sa mi se potriveasca, sau, mai simplu zis, cizme carora sa reusesc sa le inchid fermoarul pana sus.

Dincolo de faptul ca toata productia italieneasca de incaltaminte parca este destinata unei clientele in care domina tot felul de handicapuri si boli digestive sau anorexii nervoase, dincolo de faptul ca produsele nemtesti sunt facute pentru orasele lor curate si civilizate (majoritatea sunt din piele intoarsa), unde nu exista noroi si balti, pentru ca sistemul de canalizare chiar functioneaza, dincolo de faptul ca produsele romanesti in majoritatea lor sunt copii fidele a modei de acu N ani sau chiar modele hidoase destinate unui anumit tip de clientela care sta mult timp pe centura, precum ziceam… Dincolo de toate aceste aspecte dezastruoase ale produselor de incaltaminte gasite in comert, in aceasta capitala a jegului, mai exista ceva: NESIMTIREA SI NEPROFESIONALISMUL VANZATOARELOR!!

Ca nu stiu sa vanda este una, ca mai si jignesc clientul este deja o gravitate peste care patronii nu ar trebui sa treaca cu vederea! Astazi, ca si in alte dati de altfel, am dat peste cateva (toate cu exceptia uneia?!) astfel de personaje. Discutia se desfasoara rapid, eu incercand sa le zic ce caut, ele aratandu-mi aceleasi modele probate de mine anterior, eu refuz zicand ca stiu ca nu voi incapea in acele cizme, ele continua in prostia lor sa insiste cu argumente de genul “dar stiti ca pielea se mai lasa… si au si elastic aici pe lateral”, mie imi creste deja tensiunea pentru ca stiu ce va urma… Le zic ca imi cunosc piciorul si ca am gamba lata si ca NU se vor putea inchide cizmele, decat daca imi tai din picior! In acest moment exista 2 optiuni: unele incearca eroic sa ma incalte, iar in situatia neplauzibila in care reusesc, in momentul in care ma ridic in picioare simt cum circulatia sangelui a fost oprita si simt cum imi vor amorti picioarele in scurt timp. Ele, evident, sustin in continuare ca “se vor lasa”. Cand? Dupa ce mi se atrofiaza mie piciorul? Dupa ce mi se va usca si va cadea?!

Cealalta optiune este cea mai marsava. Dupa ce le zic despre neputinta mea de a inchide fermoarul, incep sa injur, evident, producatorii unor asemenea cizme in care imi incape mana si atat, iar raspunsul vine absurd in apararea acestora, de parca ar fi angajate direct de catre ei si nu de catre un magazin care are interesul sa aduca marfa care sa se VANDA, in primul si primul rand. Raspunsul este neschimbat in aceste situatii, impertinenta identica: “Toata cizmele sunt cu calapod normal. Aveti un picior anormal (atipic, mai gros, etc)?” Ineptiile debitate sunt pe aceeasi tema. Jignirea clientului s-a produs, ziua mea a fost stricata, coarda sensibila a nervilor a fost atinsa inca o data.

Abtinandu-ma in repetate randuri sa le raspund violent cu un “Vrei sa simti piciorul meu anormal in bot?”, cred ca data viitoare cand voi mai intalni asemenea specimene, voi cere sa vorbesc cu patronul lor. Daca si patronul este dobitoc, poate ar trebui sa intru in actiune si sa-mi infig adanc picioru-mi anormal in moaca lor.

Intr-un final glorios am intalnit unica vanzatoare de bun simt care isi cunoastea marfa si stia cum s-o vanda. Asadar, dupa multi nervi, am reusit sa cumpar ce vroiam. D-abia astept sa merg la shopping de pantaloni, acesta fiind celalalt lucru deprimant si provocator de nervi… Pana atunci insa, incerc sa ma calmez si sa ma bucur de starea de bine adusa de o pereche noua de incaltaminte.

Paolo Nutini – New Shoes

Ian Brown – Nah nah

Nu, nu e încă un articol virulent despre campania electorală şi despre nemulţumirile mele cu privire la nemernicii de la primărie… este doar o înşiruire de evenimente şi observaţii personale făcute în plimbările mele prin acest oraş nevrotic.

1. La puţin timp după ce pomeneam de inexistenţa unor coşuri de gunoi eco-friendly, am sesizat apariţia a 3 tomberoane lângă “şantierul” liniei lui 16, pe care stătea scris UE-friendly mai mult: Hârtie, Plastic, Sticlă. Evident toate erau pline cu moloz şi alte cele şi evident nu erau golite niciodată.

2. În zonele super aglomerate precum Universităţii, Romană, au apărut roboţeii electorali, acei tineri care, din convingere sau nu, agasează trecătorii cu fluturaşi şi alte obiecte imprimate cu moacele diverşilor candidaţi. PNL-ul dă becuri, frate! (incandescente pentru că se pare că Ludovicel nu le are cu trendul Global Warming) PD-L-ul împarte pungi portocalii cu pixuri şi alte rahaturi. Dar nu le împarte orişiunde, ci ţi se înfiinţează chiar la uşa apartamentului. Păcat că nu am fost de faţă la următoarea întâmplare, altul ar fi fost deznodământul… Tata s-a trezit cu “caravana” portocalie la uşă: 4-5 tineri toţi portocalii şi toţi ţinând pungi de aceaşi culoare în mâini.
Portocalii: Bună ziua! Suntem de la… (poezioara învăţată)
Tata: Da, da, da… (Apoi, ochii mari): Aaaa… aveţi puuungi?! (Întinzând mâna către una din pungi, ignorând poezia recitată sârguincios de către portocalii): Sunt pentru mine, nu?
Portocalii: Da, da… Ştiţi, am vrea să vă notăm numele…
Tata (în continuare absorbit de pungă): Scrie pe uşă.
Portocalii: Un număr de telefon ne puteţi da?
Tata (brusc trezit din reverie): NU… aa… nu am telefon! (Trânteşte uşa)

3. Mergând pe Bd. Dacia într-un lung drum spre casă, trec pe lângă un grup de liceeni care stăteau frumos la o ţigară. Liniştea lor a fost deranjată de o damă care îşi plimba patrupedul: “Hey, tu băiatul, de ce arunci ţigara pe jos? Da, tu băiatul în tricou maro…” Mergeam prea repede ca să mă opresc şi să-i aplic replica ce ar fi meritat-o: “Dar tu cucoană, de ce laşi căcatul javrei tale în mijlocul drumului în loc să-l strângi şi să-l iei cu tine?!”

4. Şi în cele din urmă, m-am ciocnit de acea categorie socială care mă scoate din sărite la culme şi despre care am mai scris. Categoria “pipiţe de piaţă”, numite şi “târfuliţe de mahala” sau pur şi simplu: categoria “fatăăă!” Episodul în sine nu a constat decât în simpla interacţiune cu una din aceste specimene şi primirea unei reacţii tipice din partea ei: ţipete, tupeu, înjurături şi nelipsitul “fatăăă”. Înjurătura mea printre dinţi nu a avut acelaşi efect “educativ” pe care l-ar fi avut un upercut de stânga şi lipirea cu moaca de asfalt, urmată de aplicarea unei amprente de adidas pe ţeasta ei mult prea subţire. Ah, dar mă îndoiesc că ar fi avut vreun efect asupra ei… individele astea par făcute din plastilină.

Cam atât pentru astăzi… dacă s-a terminat melodia până aţi terminat de citit înseamnă că aţi visat cu ochii deschişi la o confruntare cu o “fatăăă”!