Te-ai gândit vreodată cum ar fi să te iubească o listă întreagă de persoane de sex opus? În general, situaţia inversă este destul de uzuală, fiind o grămadă de oameni singuri şi neconsolaţi pe acest pământ. Pentru câteva minute îţi propun un exerciţiu de imaginaţie. Închide ochii şi imaginează-ţi că cel puţin 3 persoane de sex opus te iubesc şi te doresc. Persoanele astea, pierzându-şi raţiunea şi orice brumă de demnitate, conştiente fiind că tu eşti deja cu cineva sau că, oricum nu eşti interesat în a avea o relaţie cu ele, continuă să se umilească şi să te caute prin orice mijloc de comunicaţie posibil. Îţi dedică situri, poezii, melodii, îţi lasă o groază de mesaje offline siropoase, iar de smsuri în miez de noapte nici nu mai vorbesc. Îţi declară o iubire eternă şi imortală şi te ridică undeva sus, pe un piedestal, făcând din tine lucrul lor cel mai de preţ, în jurul căruia gravitează întreaga lor viaţă nefericită. De tine, de un zâmbet de-al tău, de o privire de-a ta, de un sărut de-al tău… depinde supravieţuirea lor.

Cu atâta iubire venită din toate părţile, simţi că îţi pierzi lebensraum-ul, doza de oxigen, precum şi luciditatea. Conştiinţa începe să te macine, începi să te consideri responsabil pentru suferinţa altora şi să te concentrezi numai pe fericirea lor, neglijând cu totul propriile dorinţe, vise, aspiraţii, propriile pasiuni şi obsesii.

Tu cum te-ai simţi în această situaţie?

Solitarii ar zice că un asemenea om este foarte norocos, cu atâta iubire orbitând în jurul lui. Persoana în cauză ar zice că este înconjurată de ghinion, cu atâta iubire provenită de la persoane pentru care nu simte acelaşi lucru. Bine ar fi dacă s-ar echilibra concentraţia de iubire pe fiecare kilometru pătrat.

Iubiţi şi fiţi iubiţi!

Articol dedicat studentelor nervoase, precum şi studenţilor preocupaţi de colegele lor

     O reală problemă sau una închipuită de nişte studente frustrate de viaţă? Am decis să studiez problema din cât mai multe puncte de vedere şi, în stilu-mi caracteristic, cât mai obiectiv cu putinţă.     

     Cândva pe vremuri, când Politehnica nu era Universitate, ci Institut Politehnic, procentajul fetelor care dădeau admiterea aici era mult mai mic. Drept urmare, poate fi scuzabil faptul că, de exemplu, existau mai puţine băi destinate sexului frumos (deşi în mod normal ar trebui să fie invers) sau că, sporadic, ele nu existau deloc. Ceea ce nu este deloc scuzabil este lipsa modernizărilor în acest sens, odată cu trecerea anilor şi cu modificarea statisticilor pe sexe a studenţilor admişi în Poli. Este, de exemplu, inadmisibil, să existe un unic întrerupător pentru un unic bec ce luminează atât baia băieţilor, cât şi baia fetelor, şi acel unic întrerupător să fie localizat în baia domnilor. Dacă tot se laudă cu faptul că ei s-au născut pentru a fi ingineri, atunci presupun că ar putea rezolva această mică problemă inginerească, nu? Este, iarăşi, inadmisibil ca în anul de graţie 2007, să existe culoare în corpul B al facultăţii de Electronică, unde nu există deloc băi pentru fete.      

     Dar de ajuns cu băile. Să trecem rapid în discuţie atitudinea oamenilor şi să încercăm să identificăm potenţiale comportamente misogine. Am refuzat să mă iau după zvonuri de genul: “În cutare facultate există un prof care le dă afară pe fete de la curs şi nu le primeşte niciodata.” şi să aflu întâmplări concrete păţite de diferite studente în Poli. Am vorbit cu fete din ETTI, Automatică şi din FILS. În Automatică, laborantele de POO şi un anumit prof de PI (proiectarea informatiei) consideră că pe aceleaşi răspunsuri la un test, fetele merită să ia 9, iar băieţii 10. Mai mult, un anumit profesor de POO i-a atras atenţia unei fete care se descurca bine la programare, zicându-i că are “mintea aproape de a unui băiat”. În general, în Automatică, s-a observat o atitudine “glumeaţă” din partea profesorilor la adresa fetelor, nepărtinitoare la notă, însă o atitudine clar misogină din partea femeilor: asistente / laborante. La FILS se întâlneşte aceeaşi problemă cu programarea: “Din punctul de vedere al profei de lab de OOP, femeile nu pot fi programatori. De asta fetele au avut note muuult mai mici!” Întrebând despre situaţia (obsedantă în mintea mea) a băilor, fetele din facultăţile pomenite mai sus, mi-au răspuns că nu există probleme, existând număr egal de băi, într-o stare de salubritate ok.     

     În ETTI, există vreo câţiva profi misogini, cu atitudini de genul: “Dom’şoară, ce cauţi la Politehnică?” sau “Femeile nu sunt făcute să fie ingineri.” Există un anumit profesor de CCP, care depunctează vizibil la un proiect echipele formate exclusiv din fete, făcând glume de genul: “Trupa ASIA, ce faceţi?” În general însă, la laboratoare este foarte bine dacă ai asistenţi, şi nu asistente. Ei sunt mult mai înţelegători cu fetele, şi trecând cu vederea încercările nereuşite ale unora de a flirta cu studentele, chiar îţi explică mai bine şi sunt mai obiectivi în punctare. Laborantele, însă, sunt afectate de o doză inexplicabilă de misoginism, avantajând clar băieţii. Ajungând la capitolul secretariat, dăm de alte femei (frustrate sau nu) care posedă şi ele o doză consistentă de misoginism. Dacă eşti fată şi vrei să ceri cămin pe vară, trebuie să treci pe la biroul unui anumit prodecan pentru a depune cererea. Dar până să ajungi să vorbeşti cu prodecanul, trebuie să te înţelegi cu secretarele acestuia, care ţin să te avertizeze că: “Noi nu vă dăm cămin pe timpul verii, pentru a face trotuarul. Trebuie să aveţi carte de muncă.”    

     În aceste condiţii, după ce te saturi de hachiţele unei seminariste inapte, care pe deasupra mai îşi bate joc de tine şi te depunctează, după ce te saturi de un laborator făcut în dorul lelii, în care tocmai ţi-ai tocat nervii cu o altă “nevastă disperată” şi după ce, în cele din urmă, faci cunoştiinţă şi cu dilemele existenţiale de a-şi cumpăra ojă roşie sau roz ale anumitor secretare, ajungi la o concluzie cel puţin cutremurătoare. De unde provine acest misoginism la femei care lucrează într-un mediu de bărbaţi? De unde atâta ură şi dispreţ faţă de nişte fiinţe care le împărtăşesc aceleaşi probleme, la urma urmei? Oare, lucrând cot la cot cu bărbaţii, au uitat că sunt femei? Oare, străduindu-se să câştige competiţia cu bărbaţii, au început să calce în picioare pe cele care ar trebui să le fie aliate? Oare, odată ajunse în partea cealaltă a catedrei/biroului, au început să trăiască cu impresia că sunt mai speciale şi că altele nu merită să reuşească să răzbată într-o lume inginerească (încă) a bărbaţilor? Oare sunt chiar atât de disperate încât văd potenţiale competitoare la jobul lor în pielea fiecărei studente?    

     Oficial URĂSC misoginele! Îmi doresc să vă daţi cu capul de un perete imaginar rece şi să realizaţi cât de mult aţi decăzut şi cât de mult aţi orbit!

Dupa o saptamana de tot rahatul, astazi evadez din acest oras mizer, luand drumul muntelui. Sa nu aud de nimeni si nimic pana duminica seara. Nu am uitat de continuarea la “Intoarcerea Panterei Roz”, doar ca timpul nu mi-a permis deocamdata sa ma ocup de ea.

Weekend placut! Ne auzim luni. Buh-bye now!

           Pentru un politehnist, ASE înseamnă raiul interzis, viaţa incredibil de uşoară, fete foarte abordabile şi foarte sexy, “foarte femei” simplu zis,  înseamnă viaţă pur şi simplu, dacă e să ne luăm după sloganele apărute pe internet de genul: “Choose life! Choose ASE!”. Stăteam într-o zi în bodega facultăţii mele, numită sugestiv JEG,  şi împreună cu alţi amici meditam la soarta noastră nefericită de studenţi la Poli şi ne plângeam de milă unul altuia. Atunci mi-a venit ideea să aflu cum este defapt la ASE, dacă este într-adevăr raiul pe pământ, dacă într-adevăr curge numai lapte şi miere p-acolo. Drept urmare, am început să mă interesez în stânga şi în dreapta la puţinele mele cunoştiinţe care studiază în ASE.

Noroc cu Messenger-ul căci altfel acest articol nu ar fi apărut, luptându-mă în acest an universitar (al III-lea al studenţiei mele) cu o lipsă acută de timp pentru lucrurile cele mai minore, precum a respira.

           Aşadar, să o luăm strategic, punct cu punct, să disecăm fenomenul ASE, văzut şi analizat cu ochii unei electroniste. Am interogat atât fete, cât şi băieţi, pentru a păstra obiectivitatea analizei. Marele avantaj al viitorilor economişti îl reprezintă timpul liber şi posibilitatea de a munci încă din timpul facultăţii. Toate cursurile şi seminariile ţin fix 1 oră şi 20 de minute, obligativitatea prezenţei la ele diferind de la facultate la facultate şi în funcţie de priorităţile fiecăruia. Tudor munceşte într-o poziţie de middle management într-o companie multinaţională şi se află în anul terminal. Munceşte încă din primul an de studenţie, cu banii câştigaţi plătindu-şi, printre altele, şi taxa de studiu de 1600 RON. Nu poate ajunge la cursuri sau seminarii, iar în sesiune mizează pe bunăvoinţa profilor să-i înţeleagă situaţia şi să-l accepte în examen. În cazul în care nu primeşte bunăvoinţa acestora, se duce direct la restanţă şi trece examenele atunci. Adina este foarte veselă când vorbeşte despre alegerea făcută la admitere, când a ales ASE-ul. “Oricine trece chiar şi fără să dea pe acolo. Ce e mai naşpa: secretarele care te dau afară fără măcar să fi apucat să întrebi ceva, care au dreptul să fumeze în ASE, iar studentii nu.” Şi ea munceşte încă din primii ani de facultate pentru a-şi plăti, printre altele, chiria apartamentului în care locuieşte. Octavian spune despre aspectele neplăcute ale ASE-ului: “Naşpa că dacă pici un examen de 3 ori eşti exmatriculat”. Octavian are propria afacere de web-design şi un portofoliu de clienţi ce creşte pe zi ce trece. Alina are o viziune mai pesimistă (realistă?) asupra ASE-ului, poate pentru că încearcă să ia facultatea în serios, ducându-se la cursuri şi luptând pentru note mari. “Sunt numai fete, deci e naşpa…baieţi puţini…Avem 5 minute să ajungem din Romană în Moxa şi tot aşa, şi logic că întârziem la cursuri şi avem uneori pauze mari între ore…profesori cretini…” Pentru necunoscători, Moxa se pare că este o locaţie la 3 staţii de Romană, înspre Gara de Nord. Vorbind cu Alina, aflu despre un profesor nou pe care îl are anul acesta, la o materie numita Geografie Economică Mondială. Individul, se pare, le cere studenţilor săi să aibe cultură generală din geografia şi istoria lumii. Orarul Alinei îmi arată că ziua cea mai lungă este miercurea pe săptămână impară, când trebuie să stea circa 6 ore la facultate. Alina munceşte part-time la o bancă încă de la sfârşitul primului an de facultate şi are şi bursă de merit.

          În privinţa bodegilor/cafenelelor/bufetelor etc. aseiştii mi-au raspuns prompt. “Ce nevoie ai mai avea de cafenea în facultate când, dacă faci câţiva paşi afară din clădire dai de toate localurile din Romană?” La remarca mea mândră: “În Regie sunt preţuri mai mici decât în Romană.” mi s-a tăiat subit optimismul cu: “Păi avem toţi bani, că putem să plecăm de la cursuri la job”. Oricum există tonomate cu cafea, răcoritoare şi sandivişuri pe holurile ASE-ului. La întrebarea mea inocentă “Cum arată toaletele în ASE?”, Tudor a crezut că îl iau peste picior. Întrebarea mea era perfect justificată, în condiţiile în care în Electronică băile sunt de-a dreptul infecte, cele pentru fete fiind mai puţine, pe unele etaje inexistente, amintindu-ţi în serile reci de iarnă de versurile din “Hotel Cişmigiu” de la Vama Veche.

          Am atins în cele din urmă şi subiectul sexului opus. Băieţii sunt fericiţi în ASE, fiind înconjuraţi de un număr mare de reprezentante ale sexului frumos. Conform lui Tudor, fetele în ASE se împart în 2 categorii: “Bune şi foarte bune.” Alina era dezamăgită de numărul mic de băieţi şi invidia situaţia fetelor din Politehnica.

          Urmează răspunsul meu acestor tineri fericiţi. Ferice de cei ca voi, că a voastră este câmpia muncii. Ferice de cei ca voi, căci nu aveţi 8 până la 12 ore de stat în facultate. Ferice de cei ca voi, căci aveţi doar 3 staţii de mers dintr-o locaţie în alta, spre deosebire de studenţii de anul 1 din Electronică şi din Automatică, care trebuie să facă naveta din Regie până în Polizu în 10 minute, cât ţine pauza (teoretic vorbind). Ferice de cei ca voi, care aveţi cursuri ce ţin 1 oră şi 20 de minute şi nu 3 ore. Ferice de cei ca voi, că nu aveţi laboratoare să vă mănânce nervii. Ferice de cei ca voi, căci aveţi o taxă infimă, nu de 3600 RON. Ferice de cei ca voi, că dacă picaţi de 3 ori un examen cineva binevoitor vă zice să vă lăsaţi dracu’ de treabă, pe când la noi există oameni ajunşi la 30 de ani rămaşi tot în anul 3. Ferice de cei ca voi, căci aveţi săli modernizate şi încălzite, şi nu scârţâitul unui parchet pus acu câteva decenii bune şi lipsa geamurilor şi a luminii în săli şi toalete. Ferice de cele ca voi, căci aveţi timp pentru a alege şi de unde alege, nu o baltă plină de peşte putrezit în apa toxică. Ferice de cei ca voi, că aveţi timp pentru a vă trăi viaţa şi a vă împlini profesional. Ferice de cei ca voi, căci vă curge numai lapte şi miere pe gât, în timp ce nouă ne curge numai otravă şi alcool. Ferice de cei ca voi, căci veţi rămâne în bezna necunoaşterii iadului numit Politehnica…ferice de cei ca voi, căci al vostru este raiul studenţesc… Ferice de cei ca noi, căci poate al nostru va fi raiul intelectual, spiritual şi material, după terminarea studiilor… Amin!

Adică a mea, în ţară… Regret că n-am putut să-mi ţin promisiunea şi să transmit live din mijlocul fostei capitale a imperiului otoman, dar evenimentele şi programul intens de vizitat nu mi-au lăsat timp. Asta plus un turc nesimţit de la netcafe care cerea prea multe lire pentru jumătate de oră de net care nici nu mergea. Voi încerca începând de azi să rememorez cele văzute şi trăite în Istanbul.

Ziua 1: Drumul

Din mai multe motive am ales varianta de a merge cu trenul. Traseul a durat aproximativ 18-20 de ore, ajungând la destinaţie în dimineaţa zilei de 24 septembrie. Ne-am înarmat cu reviste de can-can şi alte porcărele pentru trecerea timpului pe tren, deasemenea încărcarea mp3-playerului s-a dovedit foarte utilă.

Momentul culminant al călătoriei cu trenul la turci o reprezintă ajungerea la graniţa lor, moment ce se petrece inevitabil la ora 3 noaptea şi când eşti obligat să te dai jos din tren pentru a-ţi obţine viza şi ştampila de intrare în ţară. Se formează o coadă asemănătoare cu cele la ouă şi lapte pe vremea răposatului. La ghişeu dai de o tanti d-abia trezită şi ea din somn ce se mişcă în reluare şi îţi trânteşte în sictir (cuvânt de-al lor) un abţibild ce reprezintă viza şi ce trebuie să ţi-l lipeşti singur pe pagina care trebuie din paşaport. (Este util să te apropii de o sursă de lumină când faci această operaţiune)

Mai apoi, ne-am îndreptat spre alt ghişeu unde era un nene care se holba la paşapoartele şi moacele noastre şi îşi dădea şi el tot în sictir o ştampilă. La mine a reacţionat arătându-mi înspre păr şi uitându-se îndelung la poza din paşaport şi la mine. Văzându-l nedumerit, i-am zis în prea multe cuvinte englezeşti pe care nu le înţelegea, că m-am vopsit recent şi i-am trântit un zâmbet larg şi un privit pe sub gene. A pus ştampila şi m-a lăsat în pace. M-am întors în tren sperând să-mi continui somnul întrerupt. Peste nici 20 de minute au început însă, să bată alte controale la uşi. Birocraţia pluteşte şi la ei ca şi la noi. Nu am înţeles încă de ce trebuia să vină un tip să vadă bagajele şi după încă vreo 15 minute altul pentru verificatul paşapoartelor, când ar fi putut sa vină amândoi în acelaşi timp. Începusem să mă mişc automat, deschizând uşa şi întinzând paşaportul oricăruia bătea la uşă.

Învăţaţi cu procedura de la dus, la întoarcerea în ţară, io şi fratimiu ne-am aliniat ca la alergări şi când ni s-a dat drumul înspre ghişeu am început o adevărată cursă până acolo şi n-am mai stat aşa mult la coadă. Babacii, însă, au rămas în urmă, degerând de frig, aşteptând la coadă.

Am ajuns în gara Sirkeci din Istanbul în jurul orei 10, cu o întârziere de vreo oră jumate.

– Se va continua –

PS: Voi updata acest articol cu poze, imediat ce mă voi lămuri cu câteva detalii tehnice. (Andrei, HELP! )